Ce bun este un studiu de afirmaţie inexacta, cu excepţia cazului în care toată lumea crede o afirmaţia inexacta? Multe, desigur, nu la afirmaţia inexacta cred, dar încă ACT , în conformitate cu legea naturala. Este de la premisa care acesta magie satanica se bazează. Acesta este un abecedar – un citat de baza pe materialist magic. Acesta este un Satanic McGuffey Read.

Belial Inseamna “, fără un maestru,” simbolizeaza adevărata independenţă, încredere în sine, şi de realizare personală. Belial reprezinta elementul pământ, şi de aici va fi găsit magie cu ambele picioare de pe teren – real, hard-core, procedura magica – nu e mistică banalitate de motiv obiectiv. Cerceteaza, nu mai. Aici este temelia trainica!

Tradus dintr-un document in Engleza … scuzati grselile gramaticale… daca sunt…

MISCAREA SI PRACTICA SPIRITISTA

Au acest nume pentru faptul ca pretind ca pot comunica cu spiritele (sufletele) mortilor.

Originea, in timp si in loc, a spiritistilor este indepartata si necunoscuta. Despre un intemeietor de doctrina si practica spiritista nu se poate vorbi. Vechiul Testament aminteste de practici spiritiste, ca de pilda cazul lui Saul cu vrajitoarea din Endor (I Reg. XXVIII, 7, 20).
Practicile erau insa interzise cu asprime de catre Moise, ca fiind contrare descoperirii lui Dumnezeu (Deut. XVIII, 9-12). In Noul Testament, sub o alta forma, spiritismul este cunoscut si practicat in primele veacuri crestine, incepand de la Simon Magul (Fapte VIII, 9), vrajitorul Elima (Fapte XIII, 8).

Asa cum se cunoaste, spiritismul nu este ceva nou. Eroul celebrei Epopei a lui Ghilgames, la asiro-babilonieni, obtine de la zeul infernului favoarea de a avea “o convorbire” cu spiritul prietenului sau decedat Enghi-du. De asemenea, Strabon spune ca asiro-babilonienii se foloseau de niste “mese” pentru chemarea spiritelor. Si in Avesta, cartea sacra a vechilor persi, se vorbeste despre evocarea spiritelor celor decedati.

De asemenea, intalnim urme de practicare a spiritismului la vechii chinezi, la greci, la romani. Existenta vechilor practici la evrei se observa din faptul ca Vechiul Testament interzice “invocarea spiritelor”.

In primele veacuri crestine, chemarea spiritelor era, de asemenea, practicata de vrajitori, cum ne relateaza Tertulian, si istoricul roman Amien Marcellin, iar in Evul Mediu, condamnarea practicilor spiritiste prin legi civile si bisericesti dovedeste existenta acestora.

Insa spiritismul modern si practica acestuia isi au originea in America de Nord. Prin 1848, in martie, dupa “spusele” spiritistilor, in locuinta unui cetatean numit Weckmann din Hydesville, statul New York, s-ar fi auzit niste zgomote ciudate. Printr-un limbaj conventional, format din ciocanituiri, familia Fox ar fi ajuns “sa intre” in conversatie cu spiritul care producea acele zgomote. Intr-o seara din anul 1848, una dintre cele trei fete ale familiei Fox lovi in mobila, imitand pocniturile misterioase. Lovitura fetei primi imediat raspuns, prin pocnituri in numar egal cu cele ale acesteia. Fata repeta pocniturile in numar variat, dar totdeauna primi raspuns cu acelasi numar de pocnituri. Crezand ca are de-a face cu vreo fiinta misterioasa inteligenta, fetele si mama lor incepura sa puna necunoscutului diferite intrebari, cerandu-i raspuns, printr-un anumit numar de pocnituri in caz afirmativ si printr-alt numar in caz negativ. Raspunsurile au venit prompt si clar. Vestea se raspandi in oras si multi curiosi veneau sa puna necunoscutului fel de fel de intrebari.

Surorile Fox gasira un mijloc mai ingenios pentru a comunica cu necunoscutul; scrisera pe hartie literele alfabetului, plimbandu-si degetele deasupra lor. Cand ajungeau cu degetul asupra unei anumite litere, se auzea o pocnitura. Necunoscutul era “spiritul” lui Carol Keyn, fost locatar al acelei locuinte, care a fost asasinat in urma cu cinci ani si ca trupul lui a fost ingropat in pivnita.

Facandu-se sapaturi la locul indicat, au fost gasite cateva oase dintr-un corp omenesc. La locuinta familiei Fox au inceput sa vina acum si mari invatati dintre profesori, magistrati, medici etc. spre a cerceta si studia uimitoarele intamplari.

Fetele s-au mutat la New York, intr-o locuinta mai incapatoare, unde au continuat comunicarea cu spiritele. Exemplul lor fu urmat apoi de altii si astfel numarul aderentilor spiritismului crescu foarte repede, ca stranutul, incat peste cativa ani, pe la 1868, se ridica la circa zece milioane.

De pe la anul 1869 au inceput a se constitui diferite societati spiritiste in America, Anglia, Franta etc.

Puncte doctrinare

1. Dumnezeu este marginit, dupa spiritisti. El si-a primit existenta din haos, deci nu este din eternitate. El este spirit sau, mai corect, o asociatie infinita de spirite divine, devenite, printr-o lunga evolutie, perfecte si luand toate la un loc forma de sfera, cea mai desavarsita forma din Univers.

Mai sunt si alti dumnezei inferiori si subordonati Dumnezeului suprem, dar mai mari decat ingerii.

Fiecare galaxie, sistem solar si planeta isi are dumnezeul sau, supus Dumnezeului suprem. Dumnezeu este numai arhitect, nicidecum creator al lumii, caci lumea nu este creata din “nimic”, ci este facuta din ceva ce a existat mai inainte si care, in ultima analiza, este aceeasi cu Dumnezeu. Din acest “ceva”, Dumnezeu a format o materie vie – primul eter sau fluid din care au fost facute toate cate exista pe lume. Din acest eter a fost format mai intai spiritul mineral, care a evoluat dupa aceea pe toate planetele universului; apoi spiritul vegetal (flora) si dupa el spiritul animal (fauna), urmand si aceasta, pe rand, aceeasi cale a evolutiei. De asemenea, din planeta in planeta si dintr-un sistem solar in alt sistem solar, s-a ajuns la formele cele mai perfecte de animal, devenind spirit uman. Aceeasi evolutie o urmeaza si acesta, pana cand, in ultima treapta, devine inger planetar. Ca inger planetar va evolua iarasi din planeta in planeta, dupa gradul fiecareia, pana cand ajunge conducator de planeta, apoi devine inger solar, iar dupa aceea devine conducator de sistem planetar si, in sfarsit, ajunge la Fiinta suprema.

Hristos nu este Dumnezeu, ci numai Profetul prin care s-a facut a doua Revelatie a Legii lui Dumnezeu, primul Profet fiind Moise, iar cea din urma revelatie fiind facuta prin spiritism. Iisus Hristos n-ar fi decat un initiat, sau chiar un mediu spiritist. In orice caz, pentru spiritisti, Iisus Hristos este un om superior, neobisnuit, dar om. Dupa unii spiritisti, functiunea profetica a lui Iisus Hristos n-ar fi incetat, deoarece El revine pe pamant ca Spirit.

Iisus a hotarat sa-si descopere si sa restabileasca adevarul, prin intermediari (medii) spiritisti. Acesta este rostul aparitiei spiritismului pe pamant.

Hristos constituie un spirit superior si este dumnezeul solar al nostru. La aceasta treapta a ajuns si el prin evolutie. S-a intrupat pe planeta noastra pentru a ne grabi evolutia. El se va intrupa si pe alte planete, ca si celelalte spirite ca el.

2. Cosmogonia spiritista nu prezinta nici ea vreun interes deosebit. Potrivit acestei cosmogonii, lumea a fost creata de Dumnezeu. Fiintele vii au aparut mai tarziu, dupa ce pamantul a iesit din haos si elementele amestecate la inceput s-au randuit. In afara de lumea vazuta, Dumnezeu a creat si spiritele, care sunt fiinte inteligente ale Creatiei. Ele populeaza universul, in afara lumii materiale. Desi sunt necorporale, spiritele nu sunt totusi imateriale, ci sunt facute dintr-o materie foarte fina si atat de “eterica”, incat nu poate cadea sub simturi.
Pluralitatea existentelor, prin care se realizeaza treptat perfectiunea morala, constituie un punct esential al doctrinei spiritiste. Aceasta invatatura rezuma atat “doctrina”, cat si “morala” spiritista.

Lantul acesta aproape nesfarsit al existentelor succesive, prin care sufletul ajunge la purificarea din ce in ce mai deplina,nu este nicidecum o noutate adusa de spiritism, ci un imprumut din cugetarea indiana. Caracterul sincretist al spiritismului se vadeste aici mai bine ca oriunde. Ideea vietilor succesive apare in India inca de pe vremea “Upanisadelor” (vechi scrieri sacre indiene), exercitand o puternica influenta asupra cugetarii si religiei indiene de-a lungul veacurilor.

In privinta felului de petrecere pe care spiritele o duc in lumea de dincolo, spiritistii ne dau tot felul de “amanunte”. Astfel, ei sustin ca spiritele, ca si oamenii, ar avea intre ele simpatii si antipatii, grupandu-se dupa afectiunile lor, dupa preocupari si dupa gradul de perfectiune la care au ajuns. Cand un spirit nu simte nici un fel de atractie fata de alt spirit, nimeni nu il obliga sa intre in relatie cu el.

3. Biserica nu este infailibila, zic spiritistii. Ea a gresit de multe ori si nu poate sa mantuiasca pe nimeni, prin taine sau altceva, mantuirea facandu-se prin reintrupari si evolutie. Duhul omului, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre, plante si animale, devenind duh uman, care apoi a trecut prin mai multe forme, pana a ajuns la forma de om. Omul este compus din trei parti: trup, perispirit si spirit. Primele sunt invelisuri ale spiritului. Perispiritul este compus din doua corpuri: unul astral si altul mintal. Corpul fizic are doua parti: una carnoasa si alta eterica – o copie a celei carnoase, numita si “duhul eteric”, este invizibila ochiului fizic, dar se face vizibila vederii astrale pe care o au unele persoane.

4.Eshatologia

a)Moartea este mutarea spiritului din trup, impreuna cu perispiritul. Odata despartit de trup, spiritul este dus acolo unde sunt si alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral

si intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pamant si pot sa-i influenteze. Unele sunt bune (ingerii pazitori), altele suntrele (diavolii). Dupa o anumita vreme, spiritul se reincarneaza, spre a se purifica si evolua.

b)Reincarnarea, precum si locul, familia, starea, sexul si alte conditii asemanatoare ale reincarnarii, este hotarata de spiritele superioare (predestinatie); tot de acestea sunt hotaŹ

rate si durata vietii si intamplarile din ea (destin), toale in conformitate cu faptele, lui din viata dinainte, in scopul ispasirii si al evolutiei lor.

5.Spiritistii dau fenomenelor simple explicatii “supranaturale” si ca ar fi produse de

spiritele celor morti. Acesta este, de altfel, singurul lor argument, dupa cum comunicarea cu spiritele este singura lor “dogma” specifica.

Spiritismul este o doctrină filosofică apărută în Franţa la mijlocul sec. al XIX-lea, aparţinând pedagogului Denizard Rivail, sub pseudonimul Allan Kardec.Termenul a fost atribuit ca distinctiv doctrinei pe care urma să o publice, dar datorită faptului că derivă dintr-un cuvânt din limbajul comun a fost repede încorporat în uzul normal şi este folosit pentru a numi şi alte doctrine.

În 1855 Denizard Rivail a început să cerceteze un fenomen relativ cunoscut în acea vreme – “mesele care se rotesc” sau “mesele care vorbesc”: e vorba de mese şi obiecte în general care păreau a se umple cu o stranie vitalitate. După doi ani dedicaţi investigării, nu a considerat că fraudele evidente pe care le-a întâlnit pe parcurs sunt motive suficiente pentru a concluziona că toate acele fenomene sunt erori sau şarlatanii. Convins personal de realitatea existenţei fenomenului şi de posibilitatea ca acesta să fie provocat de suflete ale morţilor, Rivail a mai făcut un pas: în loc de a se dedica “dovedirii ştiinţifice” a existenţei acestor fenomene, Kardec şi-a mutat atenţia asupra posibilităţii, pe care o considera reală, existenţei unei explicaţii de natură spirituală sau mediumnică, cu beneficii pentru umanitate.

Natura sa puternic umanistă, formată în anii de studenţie şi de susţinere a pedagogului elveţian Pestalozzi, discipol al lui Rousseau, l-a împiedicat să se limiteze la o simplă cercetare naturalistă. Necesitatea susţinerii spiritualităţii omeneşti în timpuri caracterizate de o puternică expansiune a ştiinţei şi de un declin al religiei l-a motivat pe Kardec să imagineze o noua formă de a privi realitatea, care punea laolaltă ştiinţa aflată în ascensiune şi religia în declin, mediate de raţionalitatea filosofică. Astfel, Kardec a folosit empirismul ştiinţific pentru a cerceta fenomenul, raţionalitatea filosofică pentru a discuta cu ce părea a fi suflete şi a analiza ce comunicau, şi a căutat o cale de a extrage din aceste dialoguri concluzii de natură socială şi etică, folositoare pentru om. Astfel a pus bazele spiritismului, sistematizat în prima versiune a Cartea Spiritelor, apărută în 18 aprilie 1857.

Cele două caracteristici principale ale mişcării spiritiste sunt:

• propunerea de a asigura accesul la cunoaştere pentru toţi oamenii (cf. Comenius), în locul ermetismului care înconjura cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică la acea vreme;
• convingerea că relaţia dintre om şi spiritual nu are nevoie de mediere instituţionalizată; o spiritualitate naturala (cf. Rousseau) este de ajuns şi mai potrivită pentru om.

O parte a intelectualităţii din Europa şi Statele Unite a îmbrăţişat spiritismul ca explicaţie logică a realităţii, incluzând teme legate de transcendenţă, ca Dumnezeu şi viaţa de apoi. Au fost înfiinţate mii de societăţi spiritiste în ambele continente, iar ideile spiritiste au fost răspândite în aşa măsură încât în unele ţări au apărut voci care susţineau includerea spiritismului în programa şcolară. Cu toate acestea, o dată cu ascensiunea regimurilor totalitare în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Europa a avut loc o puternică opresiune a spiritismului, ca şi a altor mişcări filosofice şi politice. În America de Sud, totuşi, activitatea câtorva propovăduitori a reuşit să se constituie într-o fundaţie solidă, deşi spiritismul a devenit aici mai mult o doctrină religioasă şi mistică. Această transformare a fost mai puternică în Brazilia, unde mai mult de 4 milioane de oameni se declară “spiritişti Kardecişti” (conform ultimului recensământ al Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica), ceea ce face din Brazilia cea mai mare ţară spiritistă din lume. Spiritismul a influenţat în Brazilia sincretisme ca Umbanda, Raţionalismul creştin, União do Vegetal şi Valea Răsăritului (Vale do Amanhecer).

Moartea imi da tircoale. Se tine la o oarecare distanta. in jur, pe unde ma ocoleste, simt un usor virtej de aer rece. intinde un brat scheletic spre mine, o mina descarnata, dar apoi se retrage, se indeparteaza, dispare. Cineva ma apara. I-am fost incredintata si m-a luat in primire cind m-am ivit pe lume; i se spune – asa, pentru copii – inger pazitor. ii simt proximitatea numai de citiva ani, dar din ce in ce mai des. Cind esti tinar, poate nici n-ai nevoie intr-atit de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blind si prietenos, cum ti se pare ca este, insa cu virsta… Prezenta sa mi s-a revelat de citeva ori, l-am simtit in spatele meu, aproape, tangibil parca, si m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai ca-mi venea sa ma intorc brusc… ca sa-l surprind… Ce aberatie! Ce blasfemie! Covirsita de prezenta sa nevazuta, am cazut in genunchi.
Da, creste in noi credinta in supranatural: – oare ne copilarim? Sau se ascut unele simturi in timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vietii sociale – vazul, auzul, pina si cel al echilibrului, aducind cu sine nesiguranta la umblat (de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseste, in amurg, de un al treilea picior)?

Ne paste incetineala. inainte de a cadea in neputinta totala, ireversibila, constatam fenomenul incetinirii nu numai in miscarile pe care omul batrin le executa cu greu, mai impiedecat, mai neindeminatic, dar si in demersurile sale mentale. Pina isi aduce aminte de ceva, trebuie sa stea pe ginduri, sa si le adune, sa si le aseze, inainte de a profera cine stie ce prostii. Prudenta pe care o invata, o interiorizeaza spre evitarea primejdiei de a se face de ris. Mica stratagema, agasanta pentru ceilalti in cursul unei conversatii, a fost penibila si pentru el insusi, pe cind era zdravan de tot… si isi aduce aminte cum, odinioara, il apuca nerabdarea cind era obligat sa astepte, cu oarecare politete, pina ce ispravea bunicul sau vreun prieten al acestuia cu interminabilele recomandari ori reflectii despre un lucru sau altul, mai mult sau mai putin dezlinate…
Rabdare, da, rabdare pretinde elementara politete fata de cel impovarat de ani. Iar cind acesta se intimpla sa fii tu insuti, procesul de incetinire incepe prin a te mira: nu erai tu, oare, cel mai ager dintre cei ageri, nu ti se parea normal sa ai replica prompta, la fel cum pasul te ducea mereu in fruntea unui grup in care inaintai? Ca sa nu mai amintim cum ti se repezea bratul in sus, cum te tot saltai din banca, spre a te face remarcat de invatatoare si a debita, in fine, la repezeala, raspunsul vioi la intrebarea pusa. Esti, oare, aceeasi fiinta?

Scrisorile ti le concepi de obicei astfel:
Draga prietene, ar fi prea banal sa incep cu obisnuitele scuze pentru intirziere, desi e mai mare rusinea… A trecut o luna si jumatate de la ultima dumitale scrisoare, dar iata ca a intervenit din nou ceva ce tine pesemne de necazurile virstei si ma deranjeaza, ma umileste, ma descurajaza cumplit in ultima vreme: pentru mai toate cite tin de prezent, de „intimplarile din irealitatea imediata“, memoria mea a devenit ciur. Nu ma consoleaza cu nimic ca si altii, de aceeasi virsta, patesc la fel…
Sau asa:
intre timp, a intervenit ceva: am trecut printr-o aventura extraordinara, incredibila: am imbatrinit! Nu ride! Sau rizi, daca vrei, in hohote. Sa nu crezi, insa, ca am vrut sa glumesc (gluma cam indoielnica, ce-i drept). Nu, nu, gasesc, intr-adevar, ca s-a intimplat ceva extraordinar, neasteptat… De fapt, ar fi trebuit sa spun: mi s-a intimplat brusc ceva – fiindca lucrul s-a produs dintr-odata. Brusc numai ca experienta concreta, evident. Caci stiu, desigur, ca toata lumea, ca imbatrinim in continuu, treptat, o stiu prea bine, nici o indoiala! Cu toate acestea, nu mi-am dat seama. Iata o mica deosebire esentiala: una este sa ai cunostinta de ceva, alta sa cunosti. A sti si a cunoaste sint doua lucruri diferite.

Sa mergi inainte pe calea imbatrinirii inseamna, intre altele, sa devii constient de reducerea posibilitatilor ce-ti sint date. Se impune, asadar, sa-ti masori fortele, sa nu mai incepi decit ce poti duce la bun sfirsit. Dar exista obligatii… Venind vorba despre marturia (scrisa), consemnarea amintirilor, pentru ca acestea sa nu piara odata cu fiinta ei, o prietena imi marturiseste ca o apasa datoria de a asterne pe hirtie, in locul si in numele sotului ei disparut, pataniile, persecutiile, suferintele prin care au trecut si pe care el s-ar fi priceput sa le transcrie infinit mai bine, dar, iata, trebuie sa asigure, cumva, eternizarea lor, cum s-ar zice. Iar acum isi simte energia scazuta, deci si puterea de a povesti, de a formula corect legaturile dintre fapte; i s-au redus posibilitatile, care, oricum, dupa ea, n-au fost niciodata grozave.

Numai constringerea ne poate determina sa pornim un lucru, nicicum vointa noastra proprie. Iata un fapt confirmat de Cioran, care mi-a marturisit odata – textual (am notat cuvintele sale intr-un caiet-jurnal) – ca doar silit fiind, printr-o promisiune data unei reviste, si numai la reclamatia acesteia, deci de rusine, a scris articolul sau despre Saint-John Perse, trudind o noapte intreaga, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am invatat cuvintul procrastinatie.

Fragment din volumul (in pregatire) De senectute

Autor: Mariana SORA

Black metal este un gen muzical care a apărut în perioada de început a anilor 1980, precedând marea expansiune a stilurilor de metal “extrem”. Black metal-ul a evoluat din thrash metal, la fel ca şi genul death metal, cu care se înrudeşte.

Există două perspective asupra acestui gen muzical. Una are în vedere black metal-ul ca o formă foarte specifică de muzică şi care trebuie să abordeze un anumit stil pentru a face parte din acest gen. Cealaltă consideră că versurile şi ideologia filozofică, politică şi religioasă a muzicii au o mai mare importanţă în definirea genului decât stilul.

Principalii fondatori ai black metal-ului sunt consideraţi Venom (care erau o trupă de thrash metal, însă au definit conceptual genul prin lansarea albumului Black Metal în 1982), Mercyful Fate, Bathory, Hellhammer, Bulldozer, Celtic Frost şi Mayhem. Primele albume care sunau a ceea ce este astăzi considerat black metal au fost înregistrările Bathory de la mijlocul anilor 1980 (în special Under the Sign of the Black Mark).

Black metal a evoluat în forma actuală (cunoscută ca al doilea val black metal, care este mult mai puternic ancorat în teoria muzicală clasică) sub influenţa trupelor norvegiene ca Darkthrone, Enslaved, Burzum, Mayhem, Immortal, şi Emperor, care au început în stilul clasic, primar, introducând apoi anumite elemente din metalul mainstream şi muzica clasică, astfel popularizând tot mai mult genul în rândul unei audienţe underground în continuă creştere. Influenţa acestora se remarcă cel mai bine la nivelul imaginii satanice sau păgâne şi al versurilor anticreştine sau cu tentă ocultă.

In Romania scena black metalului este reprezentata de Negură Bunget, Argus Megere, Vokodlok, Ordinul Negru, Codru, Cursed Cemetary, Satanochio, etc.

Există anumite trăsături specifice genului black metal. Riffuri rapide, cu tremolo. Versuri care au de obicei teme oculte, satanice, păgâne, sau care denigreaza crestinismul ca religie. Aceasta nu e o caracteristică exclusiv black metal, asemenea teme întâlnindu-se şi în death metal (Deicide, Immolation, Acheron) sau thrash metal (Slayer). Sunetul chitarei este fie subţire, fie gros, atingând rar zona medie. Producţie intenţionat de slabă calitate, ca o reacţie la comercialitatea muzicii mainstream sau alteori ca o reflexie atmosferică a stării de spirit. Acest efect se obţine tăind frecvenţele înalte sau joase, lăsându-le doar pe cele medii. Foarte puţini dintre pionierii black metal mai fac acest lucru, deoarece slaba calitate a primelor albume era cauzată în mare parte de bugetul restrâns. Tobe rapide, agresive, deseori se foloseşte tehnica blast beat. Câteodată rolul lor este minimalizat, încetinirea acestora contribuind la obţinerea unui sunet uscat, pustiu, de efect în special în ceea ce priveşte atmosfera muzicală. Folosirea ocazională a claviaturii electronice şi a harpei, viorii, orgii sau ansamblurilor corale, care conferă muzicii o senzaţie orchestrală. Formaţiile care folosesc aceste tehnici sunt etichetate de regulă ca aparţinând de black metal melodic. Voce înaltă, distorsionată, ţipând sumbru. Se foloseşte uneori şi vocea groasă, joasă, specifică stilului death metal. Atmosferă rece, întunecată, melancolică sau tulbure.

Înregistrarea de joasă fidelitate e specifică în mare parte din black metal. Evoluţia unora dintre vechile formaţii de black metal, adevăraţi lideri ai genului, a adus o mare schimbare în sunetul acestora, ajungând chiar să nu mai fie catalogaţi în genul care i-a consacrat. Un exemplu ar fi Mayhem, formaţie a cărei carieră e înrădăcinată într-un black metal influenţat de death metal, continuând cu un black curat, în final revenind la death metal. De asemenea, Satyricon a debutat ca o trupă de black metal, însă la momentul de faţă cântă un hibrid de muzică industrială. Noile trupe incorporează în sunetul clasic elemente atmosferice, date de chitara ambientală, pasaje de clape, orgă, precum şi alte instrumente.

O altă trăsătură specifică este folosirea de machiaj tip corpse paint, un machiaj alb-negru, care face purtătorul să semene cu un cadavru în descompunere sau cu o victimă a ciumei, membrii formaţiei Immortal se refereau la machiajul lor ca vopsire a feţei în culori de război.

O altă caracteristică a black metal-ului este utilizarea pseudonimelor, primele formatii care au apelat la ele fiind :Venom (componenţa iniţială îi cuprindea pe Cronos, Mantas şi Abbadon). Exemplele sunt numeroase: Quorthon (Bathory), Darken (Graveland), Euronymous (Mayhem), Goat, Count Grishnackh (Burzum), Fenriz (Darkthrone), Nergal, Inferno (Behemoth), Zephyrous (Darkthrone), Abbath, Demonaz, Horgh (Immortal), Iscariah, Hellhammer, Maniac, Necrobutcher, Blasphemer, Dead (Mayhem), Hoest, Ihsahn, Samoth, Faust, Trym (Emperor), Nattefrost (Carpathian Forest) şi alţii.

Artişti cheie

• Venom
• Bathory
• Burzum
• Celtic Frost
• Mayhem
• Carpathian Forest
• Darkthrone
• Dimmu Borgir
• Emperor
• Enslaved
• Immortal
• Satyricon
• Gorgoroth

Pe când eram ceva mai tinerel am dat din întâmplare peste Undying, prima colaborare a lui Clive Barker cu industria de jocuri. Scriitorul britanic s-a asociat unui proiect care pentru vremea respectivă era foarte atmosferic, aducea câteva inovaţii în privinţa gameplay-ului şi avea o poveste foarte interesantă. Spre exemplu, într-un anumit moment al jocului, protagonistul merge către o oglindă unde îşi vedea reflexia, apoi din neant apărea în spatele său imaginea unui demon, moment în care jucătorul se întorcea înfricoşat şi gata să tragă, dar în spate nu era nimic, totul fiind un moment scriptat ce completa povestea. Astfel, în Undying de multe ori frica era mai mult sugerată, autoindusă, lucru pentru care a fost apreciat de critica de specialitate şi de jucători, deşi din punct de vedere comercial, jocul a fost un eşec.
Au trecut mai mult de 6 ani de atunci şi iată că Barker revine cu Jericho, un proiect care se anunţa foarte interesant şi de la care se aştepta să continue linia din Undying ca stil, mari speranţe fiind puse în capacitatea scriitorului de a aduce pe piaţă un proiect diferit de majoritatea FPS-urilor deja lansate.
Numele de Jericho provine de la o unitate specială a armatei americane, formată din şapte membri capabili să folosească atât magia cât şi armele moderne, care este trimisă să investigheze o anomalie în deşertul din peninsula Arabică. Povestea este la început destul de încâlcită, dar se învârte în jurul conceptului de Firstborn, o făptură creată de Dumnezeu înainte de Adam şi Eva, care a devenit esenţa răului şi care încearcă de mii de ani să preia controlul asupra Pământului. Mai multe detalii vor fi dezvăluite în cadrul ecranelor de încărcare, unde pentru a se sugera faptul ca Barker a scris personal povestea, a fost folosit un efect de maşină de scris… care se încadrează în atmosfera jocului ca nuca în perete; asta pe lângă faptul că exprimarea pare adaptată pentru o clasă de copii care suferă de A.D.D, fiind trecută parcă printr-un filtru care taie orice frază ce necesita un IQ mai mare de 70 pentru a fi înţeleasă.    La asta se adaugă şi tema arhifolosită a călătoriei în timp, astfel că vom trece prin niveluri cu tematică variată, printre care cel de-al doilea război mondial, cruciadele, Imperiul Roman şi Sumeria cu 3000 înainte de Hristos. Desigur, o astfel de abordare oferă o posibilitate mare de creaţie, pânza pe care se putea desena fiind extrem de întinsă. Din păcate, producătorii nu s-au folosit de această oportunitate decât pentru a face câţiva monştri şi câteva clădiri ce par a fi împrumutate din era respectivă.
Partea unde Jericho suferă cel mai mult este gameplay-ul. Iniţial putem controla numai comandantul echipei, dar după scurt timp vom avea posibilitatea să controlăm pe rând oricare dintre ceilalţi şase membri ai echipei printr-un sistem de selecţie destul de simplu de folosit. Fiecare are posibilitatea să folosească mai multe magii, precum şi armele din dotare, aşa că putem să ne folosim de masivitatea lui Delgado, care pare a fi recreat după asemănarea unui jucător din apărarea unei echipe de fotbal american, şi de minigun-ul său sau putem intra în pielea delicată a domnişoarei Church, care se foloseşte de propriul sânge pentru a crea efectele magine şi dispune şi de singura armă cu adevărat corp-la-corp, o sabie ce poate provoca prăpăd printre lighioane. Black este lunetista echipei, Jones poate trece peste obstacole într-un mod mai deosebit, iar Cole reaprovizionează echipa cu muniţie şi poate opri timpul. Părintele Rawlings este foarte important pentru că poate vindeca de la distanţă coechipierii. Această capacitate îl face indispensabil, dar posibilitatea de a-i învia pe cei căzuţi sub colţii demonilor îţi este atribuită şi ţie ca jucător, indiferent ce personaj controlezi într-un moment dat.

Astfel, dacă un membru al echipei primeşte prea multe lovituri, se culcă pe vine, un cap de schelet apare deasupra sa şi, dacă era controlat de tine în acel moment, eşti transferat către un alt soldat. Poţi reveni imediat şi reînvia coechipierul căzut şi jocul te forţează să optezi pentru load doar când toţi membrii echipei sunt morţi. Din păcate, cea mai mare parte a luptelor importante o petreci înviind coechipieri, care, deşi nu au un AI primitiv, mor pe capete când ţi-e lumea mai dragă şi în loc să te foloseşti de super-armele din dotare pentru a zbura inamicii pe lumea cealaltă trebuie să calci pe urmele lui Florence Nightingale. Cele mai multe niveluri sunt formate din coridoare înguste în care trebuie să omori hoarde de monştri care se respawnează în funcţie de anumite triggere şi care vin în general către personajul controlat de tine, totul transformându-se într-un fel de fortificaţie pe care o creează echipa şi pe care trebuie să o apere până când valul de inamici se sparge sub povara plumbului care iese din ţevile armelor voastre. Inamicii se feresc foarte rar şi folosirea abilităţilor speciale ale echipei transformă luptele în repetări la infinit ale unor manevre specifice. Un punct în plus putea fi folosirea abilităţilor de către AI, care uneori surprinde prin eficienţă şi combinaţii, dar care un nivel mai târziu refuză orice fel de colaborare şi nici nu se dau din calea celor mai periculoşi inamici – cei care se apropie şi apoi se aruncă în aer în mijlocul echipei precum terorişti sinucigaşi, restrângând serios numărul coechipierilor.
Controlul echipei este o implementat mai mult ca să fie, comenzile fiind „avansaţi” sau „staţi pe loc” – o complexitate covârşitoare! Mai există şi două taste pentru controlul separat al celor două subgrupe din cadrul echipei, dar acestea sunt folosite de foarte puţine ori în cadrul jocului şi atunci doar pentru rezolvarea unor puzzle-uri, iar o mare parte din mecanica de joc pare împrumutată din Gears of War, doar că Jericho este mult mai puţin atrăgător şi mult mai plictisitor. Sunt prezente şi elemente care au o utilitate cel puţin îndoielnică, cum ar fi configurarea felului în care trag anumite arme sau muniţia pe care o pot folosi, dar de cele mai multe ori aceste subtilităţi se pierd în toiul luptei şi faptul ca gloanţele sunt mereu încărcate automat la anumite intervale nu face din aceste caracteristici decât simple accesorii.

O decizie tipică pentru jocul pe console este implementarea checkpoint-urilor, locuri unde jocul salvează automat şi care nu permit flexibilitate în felul în care este abordat. Această alegere nu ar fi reprezentat o problemă dacă acestea ar fi fost puse la intervale mai regulate şi în locurile unde ne-am fi aşteptat, adică înainte şi după o luptă cu un boss, dar acest lucru nu se întâmplă mereu şi ne vedem nevoiţi să reluăm o bună parte din nivel, ceea ce este neplăcut pentru că inamicii sunt în aceleaşi locuri şi totul prinde un gust de deja-vu foarte puternic.
O altă problemă este că, deşi povestea se mai dezleagă spre final şi totul începe să prindă puţin contur, aceasta se termină în coadă de peşte cu una dintre cele mai slabe lupte de final (un loc unde şi Undying a dezamăgit la vremea lui). Durata de joc nu este extrem de ridicată, maxim 10 ore fiind necesare pentru încheierea conturilor, iar lipsa multiplayer-ului transformă jocul într-o experienţă destul de nesatisfăcătoare, chiar şi cu prezenţa unor unlock-ables de toată jena.
Motorul grafic este singurul care îşi face bine datoria, semănând destul de mult cu Unreal Engine 3, ceea ce face comparaţie cu shooter-ul celor de la Epic Games şi mai evidentă. Focul şi apa sunt bine redate, afişează texturi de calitate şi de câteva ori poate afişa fără probleme şi spaţii largi sau clădiri impresionante, dar nu este folosit la potenţialul maxim, totul fiind parcă un labirint de cele mai multe ori îngustat artificial de porţi ce nu se pot deschide şi de mormane de moloz plasate strategic pentru a îngrădi accesul în alte zone.

Aşadar, Jericho nu este deloc ce ne-am fi aşteptat. Este „încă un FPS” cu o oarecare tentă spre jocul în echipă, cu multe coridoare şi cu mulţi monştri care mai mult te enervează decât te sperie. Frica sugerată de Undying s-a transformat în violenţă, teama de a merge mai departe a devenit dorinţa de a produce carnagiu şi a trece mai departe către următoarea zonă. În mare parte Jericho este orientat spre conceptul de gore mai mult decât de horror, fanii acestui gen având posibilitatea să „admire” măruntaie, maldăre de oase, mutilări şi carne în descompunere, dar parcă asta am fi putut vedea şi în jocuri de gen Postal; Clive Barker ne obişnuise cu mai mult de atât.
Poate că exemplul cel mai bun despre felul în care a fost gândit acest titlu se poate vedea în primele 10 secunde, când ni se arată sigla Codemasters, logo-ul obişnuit, peste care dintr-o dată este aruncată o găleată de sânge, totul transformându-se într-o încercare destul de puerilă de înspăimântare şi oripilare. Aceeaşi reţetă pare folosită şi pentru joc, preluându-se un concept destul de învechit, împachetându-l într-un ambalaj nou şi garnisindu-l cu mortăciuni şi schelete care nu mai sperie pe nimeni.

Moartea văzută în mitologia Egiptului Antic

În mitologia egipteană, există viaţă după moarte, dar aceasta este condiţionată doar de reunirea după deces a celor trei elemente esenţiale fiinţei umane. Aceste elemente sunt corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naştere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) şi suflet (ba). Ba-ul şi ka-ul sunt invizibile în timpul vieţii şi formează cu trupul un tot. După moarte însă, sufletul (ba-ul) îşi ia zborul, având înfăţişarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează în două braţe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie pe statuia mortului. Corpul, în condiţii normale se descompune. Dacă este lăsat ca acest fenomen să se întâmple, omul nu va mai beneficia de viaţă după moarte, deoarece nu mai deţine cele trei elemente esenţiale ale fiinţei. De aceea, pentru a păstra trupul, egiptenii au dezvoltat tehnica îmbălsămării mumiilor, pe care conform legendei, a folosit-o pentru prima oară Anubis pentru Osiris. Astfel, după moarte, regii, reginele, oamenii bogaţi, vizirii beneficiază de îmbălsămare, singura tehnică de a înfrunta moartea. Ei sunt îmbălsămaţi şi înfăşuraţi cu fâşii de pânză sub care se pun amulete pe care sunt scrise rugăciuni, formule magice, etc. Sunt aşezaţi în sarcofage de lemn sau din metale preţioase, cu sculpturi şi picturi, iar împreună cu ei este aşezată o parte din averea lor pe care o vor duce pe tărâmul celălalt. Sarcofagele sunt aşezate în morminte specific egiptene, cum ar fi piramidele, simboluri ale perfecţiunii şi ale înălţării înspre cer. De aceste piramide benficiau doar marii regi, cele mai mari construcţii de acest tip fiind cele ale faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos. Mortul nu rămâne în mormântul său. Zeiţa Isis sau zeul Anubis i se înfăţişează şi îl conduce înspre lumea morţilor. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) şi este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeiţa Maat este cea care păzeşte balanţa sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanţei se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiţei Maat, pană care nu minţea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcaşul inteligenţei. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, şi era înghiţită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu şi corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viaţă eternă. Dacă balanţa rămâne în echilibru, înseamnă că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris acceptă să ofere viaţă veşnică mortului. Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăbliţele lui, după care mortul poate să trăiască veşnic alături de Osiris.

Moartea văzută în mitologia Popoarelor germanice şi scandinave

În mitologia nordică, moartea era văzută ca un eveniment tragic, prin care omul se desparte pentru totdeauna de Midgard, lumea celor vii. Zeii nordici, spre deosebire de zeii altor mitologii nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei. Aceste mere le ofereau tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Lumea morţilor nu era unitară pentru nordici aşa cum era la daci sau la celţi. Exista un tărâm în ceruri, un loc edenic pentru cei care mureau vitejeşte în lupte, de aceea nordicii urmăreau să aibă o moarte eroică. Acest loc se numea Valhalla, iar morţii erau escortaţi până aici de walkirii. Un alt tărâm era condus de zeiţa Hel, se numea Helheim şi era destinat celor răpuşi de boală sau de bătrâneţe. Mai exista un tărâm pentru cei înecaţi, era guvernat de zeiţa Ran şi se afla pe fundul oceanului.

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susţinea, probabil influenţat de orfism, că sufletul deţine imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existenţa întrupată, ceea ce noi numim viaţă însemna pentru Platon moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar această viaţă nu era începută decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană “Upanişad”, se susţine astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să migreze până la o eliberare finală.

Moartea văzută în mitologia Azteca

În mitologia aztecă, moartea, violenţa, sacrificiul sunt acceptate, recunoscute, necesare cererii divinităţilor. Moartea face parte din spiritualitatea poporului aztec, ea este inclusă în zodiac, alături de celelalte semne zodiacale. La azteci, ceremoniile de înmormântare sunt legate de credinţe ancestrale, fiind deosebit de complexe şi fastuoase. Ordonarea „vieţii de dincolo” se făcea respectându-se, în primul rând, categoria socială, condiţia materială a defunctului. Războinicii, bărbaţii morţi în lupte sau războaie, cei sacrificaţi în cadrul ceremoniilor religioase erau consideraţi privilegiaţi. Şi bătrânii care făcuseră parte din organizaţia care rezolva treburile obşteşti aveau parte de înmormântări fastuoase. Riturile funerare cuprindeau şi practica de a pune în mormânt obiecte de uz, pentru a-i folosi celui plecat într-o altă lume. Cei care mureau înecaţi şi femeile care mureau în urma naşterii erau înhumaţi. Incinerarea era mai răspândită şi efectuată cu mult fast. În funcţie de condiţia socială, defunctul era îmbrăcat cu veşminte bogat împodobite. Persoana decedată era aşezată în poziţie ghemuită, iar pe faţă i se punea o mască antropomorfă din jad sau piatră, pentru ca sufletul să nu iasă prin gura mortului. Cei bătrâni care făceau parte din comunitate supravegheau arderea, iar cenuşa era adunată într-o urnă şi îngropată în casa defunctului. Urnele cu rămăşiţele pământeşti ale persoanelor importante erau depuse în temple. Aztecii cunoşteau şi o metodă de îmbălsămare şi de mumificare.

Experienţele morţii clinice

Moartea clinică este un fenomen care apare la un pacient grav rănit şi constă în oprirea temporară a contracţiilor inimii şi a respiraţiei. Oamenii care au trecut prin această etapă, apoi au revenit la viaţă, datorită reînceperii activităţii organismului, au trăit o experienţă uluitoare, iar relatările lor despre moarte sunt asemănătoare cu cele descrise în “Cartea tibetană a morţilor”. În 1975, Raymond Moody publică o carte despre experienţele a sute de oameni ce au trecut prin moarte clinică, care din punct de vedere medical nu este considerată moarte propriu-zisă. Primul stadiu pe care îl parcurg aceste persoane este asemănător cu cel de părăsire a corpului, este sentimentul unei plutiri în afara trupului. Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de calm. Acest prim stadiu pe care mulţi dintre cei care cred în posibilitatea vieţii după moarte îl citează ca un argument în sprijinul tezei lor, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică câteva ecouri din massmedia, ca acesta: Doctors create out-of-body sensations http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/2266740.stm Wednesday, 18 September, 2002 După starea de percepţie extracorporală, unora dintre cei care trec prin moarte clinică şi care declară ca au avut în această perioadă anumite experienţe remarcabile, li se pare că trec printr-un tunel întunecat şi că simt o adiere de vânt. Psihologul american Susan Blackmore opinează că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii cortextului vizual (acea parte a scoarţei cerebrale care se ocupă cu interpretarea percepţiilor vizuale), în codiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra altora. Această activitate mai ridicată decât aceea normală a celulelor din cortexul vizual, produce efectul de tunel luminos, aşa cum s-a arătat în simulări, şi aşa cum se produce şi în alte situaţii în afară de aceea a hipoxiei, şi asta din cauză că cele mai multe celule sunt responsabile de zona centrală a câmpului vizual. La capătul tunelului, persoana respectivă vede figuri cunoscute ale prietenilor, ale rudelor, etc. De asemena în unele cazuri persoana vede o figură strălucitoare care este o parte importantă din credinţa religioasă a ei. Apare apoi senzaţia că vede grădini, flori, râuri, insule, lumini, după care individul îşi urmăreşte filmul vieţii, ce prezintă în special ocaziile pierdute de a face un bine sau de a ajuta. Este interesant de remarcat aici că există o oarecare interdependenţă între aceste declaraţii ale celor care au trăit o experienţă de moarte clinică şi mediul cultural şi religios din care aceştia provin. Mai mult chiar, se constată că detaliile declaraţiilor variază într-o cultură dată chiar, de la o epocă la alta. Astfel, putem din păcate concluziona că avem de-a face cu descrieri influenţate de credinţele celor care trăiesc astfel de experienţe. Această condiţionare culturală şi chiar temporală, care face ca într-o arie dominată de o anumită mitologie în ce priveşte moartea să existe descrieri înrudite, şi ca într-o aceeaşi cultură descrierile să varieze pe măsura ce realitatea tehnico-ştiinţifică a societăţii din care provine individul evoluează, nu poate fi explicată decât prin ideile preconcepute pe care indivizii le au în legătura cu moartea. Astfel, relatările din aria mitologiei iudeo-creştine, aveau relatări ce descriau imagini fixe acum unul sau două secole, în timp ce aceste relatări descriu azi în aceeaşi arie culturală adevărate “filmuleţe”. (Vezi explicaţiile lui Douwe Draaisma de la Universitatea din Groningen, în articolul ” How it feels to die ” , al lui Mark Pilkington în The Guardian, din data de Joi 25 martie 2004 ( http://www.guardian.co.uk/life/farout/story/0,,1176799,00.html ). Persoana în cauză simte că nu mai există spaţiu şi timp, iar la întoarcerea la viaţă are un puternic sentiment de dezamăgire şi autoreproş. Cu toate că aceste relatări par fabuloase, ştiinţa a reuşit să explice o parte din ele. Datorită faptului că în momentul morţii, corpul suferă modificări fizice şi chimice ca scăderea tensiunii arteriale şi micşorarea cantităţii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului încetează să mai funcţioneze. Centrul văzului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzaţia perceperii unei lumini strălucitoare înconjurată de întuneric, percepţie care apare în memorie sub forma unui tunel.

Satanismul este o religie bazată pe Biblia Satanică şi filozofia Cultului Satanic, fondat de Anton Szandor LaVey. În această religie Satana devine un simbol pozitiv, arhetip al sinelui şi al egoismului. Deşi este asociată în cultura populară cu ritualuri ce au în prim plan violenţa şi cruzimea, filozofia Bisericii Satanice are la bază următoarele caracteristici:
Individualismul fundamental, bazat pe conceptul nietzschean că individul este singurul responsabil pentru viaţa sa şi că trebuie să se ridice peste perceputa conformitate a maselor pentru a găsi o cale în viaţă. În acest sens, satanismul fiind influenţat de libertarianism, LaVey declară că “sataniştii sunt născuţi nu făcuţi… au o boală numită independenţă”.       Deasemenea, sataniştii desconsideră religiile ce au o “servilitate” spre un zeu (precum creştinismul, islamul, iudaismul, etc).
Simbolul Satana – în religia satanistă, nu este zeu, ci doar un simbol pentru dumnezeu, care la rândul lui este performat şi satisfăcut de satanistul însuşi. LaVey propune că toţi zeii sunt creaţii ale credincioşilor şi că în acest fel veneraţia zeilor este prin extensie, veneraţia creatorului acestor zeii (credinciosul). O dogmă a satanismului este: “Eu sunt dumnezeul meu”. Cel mai important eveniment din calendarul satanic este ziua credinciosului, aceasta reprezentând şi naşterea dumnezeului său. Un fapt surprinzător despre satanism este că Satana, perceput ca “deavol” în cultura populară, nu este venerat, fiind considerat doar un arhetip literar care este un exemplu de opoziţie la umilinţă şi credinţă. În religia satanistă, cultul “deavolului” este văzut ca fiind doar o inversare prost-înţeleasă a creştinismului.

Satanismul este împărţit în trei categorii principale:

Satanismul Tradiţional care afirmă că rădăcinile Satanismului se trag din Egiptul Antic.
Satanismul Rebel care spune că Satana are nevoie de o pisica moartă, un mormânt profanat, o tăietura pe mâna tinerei de 17 ani sau un ritual perfect realizat în nişte condiţii groteşti.
Satanismul Modern care promovează individul şi nu faptul că omul este nesemnificativ, slab şi dependent de supranatural. Ei consideră că apartenenţa de supranatural şi implicit de o Biserică, presupune mult prea multa bătaie de cap luând în vedere că, după cum a spus şi Phil Hine în Magia Haosului, “Nimic nu este real (Totul este permis)”. Satanistul Modern nu neagă munca strămoşilor noştri precum face un ateu sau un fanatic, ci el îmbrăţişează fiecare idee valoroasă, cultura şi magia, dar refuză să fie condus de legile unui “preistoric”(ex. Iisus).

Valorile Satanismului sunt în Satanist drept pentru care ritualurile sataniste afirmă puterea simbolului satanic în inteligenţa, isteţimea şi cultura individului. “Ca să fii Creştin trebuie să crezi în Satana, iar ca să fii Satanist trebuie să crezi în Dumnezeu.”

Acest  Blog este dedicat tuturor oamenilor sadici din lume. acest blog este facut pentru a va satisface setea de sange …