Spiritism Part II

MISCAREA SI PRACTICA SPIRITISTA

Au acest nume pentru faptul ca pretind ca pot comunica cu spiritele (sufletele) mortilor.

Originea, in timp si in loc, a spiritistilor este indepartata si necunoscuta. Despre un intemeietor de doctrina si practica spiritista nu se poate vorbi. Vechiul Testament aminteste de practici spiritiste, ca de pilda cazul lui Saul cu vrajitoarea din Endor (I Reg. XXVIII, 7, 20).
Practicile erau insa interzise cu asprime de catre Moise, ca fiind contrare descoperirii lui Dumnezeu (Deut. XVIII, 9-12). In Noul Testament, sub o alta forma, spiritismul este cunoscut si practicat in primele veacuri crestine, incepand de la Simon Magul (Fapte VIII, 9), vrajitorul Elima (Fapte XIII, 8).

Asa cum se cunoaste, spiritismul nu este ceva nou. Eroul celebrei Epopei a lui Ghilgames, la asiro-babilonieni, obtine de la zeul infernului favoarea de a avea “o convorbire” cu spiritul prietenului sau decedat Enghi-du. De asemenea, Strabon spune ca asiro-babilonienii se foloseau de niste “mese” pentru chemarea spiritelor. Si in Avesta, cartea sacra a vechilor persi, se vorbeste despre evocarea spiritelor celor decedati.

De asemenea, intalnim urme de practicare a spiritismului la vechii chinezi, la greci, la romani. Existenta vechilor practici la evrei se observa din faptul ca Vechiul Testament interzice “invocarea spiritelor”.

In primele veacuri crestine, chemarea spiritelor era, de asemenea, practicata de vrajitori, cum ne relateaza Tertulian, si istoricul roman Amien Marcellin, iar in Evul Mediu, condamnarea practicilor spiritiste prin legi civile si bisericesti dovedeste existenta acestora.

Insa spiritismul modern si practica acestuia isi au originea in America de Nord. Prin 1848, in martie, dupa “spusele” spiritistilor, in locuinta unui cetatean numit Weckmann din Hydesville, statul New York, s-ar fi auzit niste zgomote ciudate. Printr-un limbaj conventional, format din ciocanituiri, familia Fox ar fi ajuns “sa intre” in conversatie cu spiritul care producea acele zgomote. Intr-o seara din anul 1848, una dintre cele trei fete ale familiei Fox lovi in mobila, imitand pocniturile misterioase. Lovitura fetei primi imediat raspuns, prin pocnituri in numar egal cu cele ale acesteia. Fata repeta pocniturile in numar variat, dar totdeauna primi raspuns cu acelasi numar de pocnituri. Crezand ca are de-a face cu vreo fiinta misterioasa inteligenta, fetele si mama lor incepura sa puna necunoscutului diferite intrebari, cerandu-i raspuns, printr-un anumit numar de pocnituri in caz afirmativ si printr-alt numar in caz negativ. Raspunsurile au venit prompt si clar. Vestea se raspandi in oras si multi curiosi veneau sa puna necunoscutului fel de fel de intrebari.

Surorile Fox gasira un mijloc mai ingenios pentru a comunica cu necunoscutul; scrisera pe hartie literele alfabetului, plimbandu-si degetele deasupra lor. Cand ajungeau cu degetul asupra unei anumite litere, se auzea o pocnitura. Necunoscutul era “spiritul” lui Carol Keyn, fost locatar al acelei locuinte, care a fost asasinat in urma cu cinci ani si ca trupul lui a fost ingropat in pivnita.

Facandu-se sapaturi la locul indicat, au fost gasite cateva oase dintr-un corp omenesc. La locuinta familiei Fox au inceput sa vina acum si mari invatati dintre profesori, magistrati, medici etc. spre a cerceta si studia uimitoarele intamplari.

Fetele s-au mutat la New York, intr-o locuinta mai incapatoare, unde au continuat comunicarea cu spiritele. Exemplul lor fu urmat apoi de altii si astfel numarul aderentilor spiritismului crescu foarte repede, ca stranutul, incat peste cativa ani, pe la 1868, se ridica la circa zece milioane.

De pe la anul 1869 au inceput a se constitui diferite societati spiritiste in America, Anglia, Franta etc.

Spiritism Part I

Spiritismul este o doctrină filosofică apărută în Franţa la mijlocul sec. al XIX-lea, aparţinând pedagogului Denizard Rivail, sub pseudonimul Allan Kardec.Termenul a fost atribuit ca distinctiv doctrinei pe care urma să o publice, dar datorită faptului că derivă dintr-un cuvânt din limbajul comun a fost repede încorporat în uzul normal şi este folosit pentru a numi şi alte doctrine.

În 1855 Denizard Rivail a început să cerceteze un fenomen relativ cunoscut în acea vreme – “mesele care se rotesc” sau “mesele care vorbesc”: e vorba de mese şi obiecte în general care păreau a se umple cu o stranie vitalitate. După doi ani dedicaţi investigării, nu a considerat că fraudele evidente pe care le-a întâlnit pe parcurs sunt motive suficiente pentru a concluziona că toate acele fenomene sunt erori sau şarlatanii. Convins personal de realitatea existenţei fenomenului şi de posibilitatea ca acesta să fie provocat de suflete ale morţilor, Rivail a mai făcut un pas: în loc de a se dedica “dovedirii ştiinţifice” a existenţei acestor fenomene, Kardec şi-a mutat atenţia asupra posibilităţii, pe care o considera reală, existenţei unei explicaţii de natură spirituală sau mediumnică, cu beneficii pentru umanitate.

Natura sa puternic umanistă, formată în anii de studenţie şi de susţinere a pedagogului elveţian Pestalozzi, discipol al lui Rousseau, l-a împiedicat să se limiteze la o simplă cercetare naturalistă. Necesitatea susţinerii spiritualităţii omeneşti în timpuri caracterizate de o puternică expansiune a ştiinţei şi de un declin al religiei l-a motivat pe Kardec să imagineze o noua formă de a privi realitatea, care punea laolaltă ştiinţa aflată în ascensiune şi religia în declin, mediate de raţionalitatea filosofică. Astfel, Kardec a folosit empirismul ştiinţific pentru a cerceta fenomenul, raţionalitatea filosofică pentru a discuta cu ce părea a fi suflete şi a analiza ce comunicau, şi a căutat o cale de a extrage din aceste dialoguri concluzii de natură socială şi etică, folositoare pentru om. Astfel a pus bazele spiritismului, sistematizat în prima versiune a Cartea Spiritelor, apărută în 18 aprilie 1857.

Cele două caracteristici principale ale mişcării spiritiste sunt:

• propunerea de a asigura accesul la cunoaştere pentru toţi oamenii (cf. Comenius), în locul ermetismului care înconjura cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică la acea vreme;
• convingerea că relaţia dintre om şi spiritual nu are nevoie de mediere instituţionalizată; o spiritualitate naturala (cf. Rousseau) este de ajuns şi mai potrivită pentru om.

O parte a intelectualităţii din Europa şi Statele Unite a îmbrăţişat spiritismul ca explicaţie logică a realităţii, incluzând teme legate de transcendenţă, ca Dumnezeu şi viaţa de apoi. Au fost înfiinţate mii de societăţi spiritiste în ambele continente, iar ideile spiritiste au fost răspândite în aşa măsură încât în unele ţări au apărut voci care susţineau includerea spiritismului în programa şcolară. Cu toate acestea, o dată cu ascensiunea regimurilor totalitare în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Europa a avut loc o puternică opresiune a spiritismului, ca şi a altor mişcări filosofice şi politice. În America de Sud, totuşi, activitatea câtorva propovăduitori a reuşit să se constituie într-o fundaţie solidă, deşi spiritismul a devenit aici mai mult o doctrină religioasă şi mistică. Această transformare a fost mai puternică în Brazilia, unde mai mult de 4 milioane de oameni se declară “spiritişti Kardecişti” (conform ultimului recensământ al Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica), ceea ce face din Brazilia cea mai mare ţară spiritistă din lume. Spiritismul a influenţat în Brazilia sincretisme ca Umbanda, Raţionalismul creştin, União do Vegetal şi Valea Răsăritului (Vale do Amanhecer).

Al saptelea simt

Moartea imi da tircoale. Se tine la o oarecare distanta. in jur, pe unde ma ocoleste, simt un usor virtej de aer rece. intinde un brat scheletic spre mine, o mina descarnata, dar apoi se retrage, se indeparteaza, dispare. Cineva ma apara. I-am fost incredintata si m-a luat in primire cind m-am ivit pe lume; i se spune – asa, pentru copii – inger pazitor. ii simt proximitatea numai de citiva ani, dar din ce in ce mai des. Cind esti tinar, poate nici n-ai nevoie intr-atit de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blind si prietenos, cum ti se pare ca este, insa cu virsta… Prezenta sa mi s-a revelat de citeva ori, l-am simtit in spatele meu, aproape, tangibil parca, si m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai ca-mi venea sa ma intorc brusc… ca sa-l surprind… Ce aberatie! Ce blasfemie! Covirsita de prezenta sa nevazuta, am cazut in genunchi.
Da, creste in noi credinta in supranatural: – oare ne copilarim? Sau se ascut unele simturi in timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vietii sociale – vazul, auzul, pina si cel al echilibrului, aducind cu sine nesiguranta la umblat (de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseste, in amurg, de un al treilea picior)?

Ne paste incetineala. inainte de a cadea in neputinta totala, ireversibila, constatam fenomenul incetinirii nu numai in miscarile pe care omul batrin le executa cu greu, mai impiedecat, mai neindeminatic, dar si in demersurile sale mentale. Pina isi aduce aminte de ceva, trebuie sa stea pe ginduri, sa si le adune, sa si le aseze, inainte de a profera cine stie ce prostii. Prudenta pe care o invata, o interiorizeaza spre evitarea primejdiei de a se face de ris. Mica stratagema, agasanta pentru ceilalti in cursul unei conversatii, a fost penibila si pentru el insusi, pe cind era zdravan de tot… si isi aduce aminte cum, odinioara, il apuca nerabdarea cind era obligat sa astepte, cu oarecare politete, pina ce ispravea bunicul sau vreun prieten al acestuia cu interminabilele recomandari ori reflectii despre un lucru sau altul, mai mult sau mai putin dezlinate…
Rabdare, da, rabdare pretinde elementara politete fata de cel impovarat de ani. Iar cind acesta se intimpla sa fii tu insuti, procesul de incetinire incepe prin a te mira: nu erai tu, oare, cel mai ager dintre cei ageri, nu ti se parea normal sa ai replica prompta, la fel cum pasul te ducea mereu in fruntea unui grup in care inaintai? Ca sa nu mai amintim cum ti se repezea bratul in sus, cum te tot saltai din banca, spre a te face remarcat de invatatoare si a debita, in fine, la repezeala, raspunsul vioi la intrebarea pusa. Esti, oare, aceeasi fiinta?

Scrisorile ti le concepi de obicei astfel:
Draga prietene, ar fi prea banal sa incep cu obisnuitele scuze pentru intirziere, desi e mai mare rusinea… A trecut o luna si jumatate de la ultima dumitale scrisoare, dar iata ca a intervenit din nou ceva ce tine pesemne de necazurile virstei si ma deranjeaza, ma umileste, ma descurajaza cumplit in ultima vreme: pentru mai toate cite tin de prezent, de „intimplarile din irealitatea imediata“, memoria mea a devenit ciur. Nu ma consoleaza cu nimic ca si altii, de aceeasi virsta, patesc la fel…
Sau asa:
intre timp, a intervenit ceva: am trecut printr-o aventura extraordinara, incredibila: am imbatrinit! Nu ride! Sau rizi, daca vrei, in hohote. Sa nu crezi, insa, ca am vrut sa glumesc (gluma cam indoielnica, ce-i drept). Nu, nu, gasesc, intr-adevar, ca s-a intimplat ceva extraordinar, neasteptat… De fapt, ar fi trebuit sa spun: mi s-a intimplat brusc ceva – fiindca lucrul s-a produs dintr-odata. Brusc numai ca experienta concreta, evident. Caci stiu, desigur, ca toata lumea, ca imbatrinim in continuu, treptat, o stiu prea bine, nici o indoiala! Cu toate acestea, nu mi-am dat seama. Iata o mica deosebire esentiala: una este sa ai cunostinta de ceva, alta sa cunosti. A sti si a cunoaste sint doua lucruri diferite.

Sa mergi inainte pe calea imbatrinirii inseamna, intre altele, sa devii constient de reducerea posibilitatilor ce-ti sint date. Se impune, asadar, sa-ti masori fortele, sa nu mai incepi decit ce poti duce la bun sfirsit. Dar exista obligatii… Venind vorba despre marturia (scrisa), consemnarea amintirilor, pentru ca acestea sa nu piara odata cu fiinta ei, o prietena imi marturiseste ca o apasa datoria de a asterne pe hirtie, in locul si in numele sotului ei disparut, pataniile, persecutiile, suferintele prin care au trecut si pe care el s-ar fi priceput sa le transcrie infinit mai bine, dar, iata, trebuie sa asigure, cumva, eternizarea lor, cum s-ar zice. Iar acum isi simte energia scazuta, deci si puterea de a povesti, de a formula corect legaturile dintre fapte; i s-au redus posibilitatile, care, oricum, dupa ea, n-au fost niciodata grozave.

Numai constringerea ne poate determina sa pornim un lucru, nicicum vointa noastra proprie. Iata un fapt confirmat de Cioran, care mi-a marturisit odata – textual (am notat cuvintele sale intr-un caiet-jurnal) – ca doar silit fiind, printr-o promisiune data unei reviste, si numai la reclamatia acesteia, deci de rusine, a scris articolul sau despre Saint-John Perse, trudind o noapte intreaga, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am invatat cuvintul procrastinatie.

Fragment din volumul (in pregatire) De senectute

Autor: Mariana SORA

Black Metal

Black metal este un gen muzical care a apărut în perioada de început a anilor 1980, precedând marea expansiune a stilurilor de metal “extrem”. Black metal-ul a evoluat din thrash metal, la fel ca şi genul death metal, cu care se înrudeşte.

Există două perspective asupra acestui gen muzical. Una are în vedere black metal-ul ca o formă foarte specifică de muzică şi care trebuie să abordeze un anumit stil pentru a face parte din acest gen. Cealaltă consideră că versurile şi ideologia filozofică, politică şi religioasă a muzicii au o mai mare importanţă în definirea genului decât stilul.

Principalii fondatori ai black metal-ului sunt consideraţi Venom (care erau o trupă de thrash metal, însă au definit conceptual genul prin lansarea albumului Black Metal în 1982), Mercyful Fate, Bathory, Hellhammer, Bulldozer, Celtic Frost şi Mayhem. Primele albume care sunau a ceea ce este astăzi considerat black metal au fost înregistrările Bathory de la mijlocul anilor 1980 (în special Under the Sign of the Black Mark).

Black metal a evoluat în forma actuală (cunoscută ca al doilea val black metal, care este mult mai puternic ancorat în teoria muzicală clasică) sub influenţa trupelor norvegiene ca Darkthrone, Enslaved, Burzum, Mayhem, Immortal, şi Emperor, care au început în stilul clasic, primar, introducând apoi anumite elemente din metalul mainstream şi muzica clasică, astfel popularizând tot mai mult genul în rândul unei audienţe underground în continuă creştere. Influenţa acestora se remarcă cel mai bine la nivelul imaginii satanice sau păgâne şi al versurilor anticreştine sau cu tentă ocultă.

In Romania scena black metalului este reprezentata de Negură Bunget, Argus Megere, Vokodlok, Ordinul Negru, Codru, Cursed Cemetary, Satanochio, etc.

Există anumite trăsături specifice genului black metal. Riffuri rapide, cu tremolo. Versuri care au de obicei teme oculte, satanice, păgâne, sau care denigreaza crestinismul ca religie. Aceasta nu e o caracteristică exclusiv black metal, asemenea teme întâlnindu-se şi în death metal (Deicide, Immolation, Acheron) sau thrash metal (Slayer). Sunetul chitarei este fie subţire, fie gros, atingând rar zona medie. Producţie intenţionat de slabă calitate, ca o reacţie la comercialitatea muzicii mainstream sau alteori ca o reflexie atmosferică a stării de spirit. Acest efect se obţine tăind frecvenţele înalte sau joase, lăsându-le doar pe cele medii. Foarte puţini dintre pionierii black metal mai fac acest lucru, deoarece slaba calitate a primelor albume era cauzată în mare parte de bugetul restrâns. Tobe rapide, agresive, deseori se foloseşte tehnica blast beat. Câteodată rolul lor este minimalizat, încetinirea acestora contribuind la obţinerea unui sunet uscat, pustiu, de efect în special în ceea ce priveşte atmosfera muzicală. Folosirea ocazională a claviaturii electronice şi a harpei, viorii, orgii sau ansamblurilor corale, care conferă muzicii o senzaţie orchestrală. Formaţiile care folosesc aceste tehnici sunt etichetate de regulă ca aparţinând de black metal melodic. Voce înaltă, distorsionată, ţipând sumbru. Se foloseşte uneori şi vocea groasă, joasă, specifică stilului death metal. Atmosferă rece, întunecată, melancolică sau tulbure.

Înregistrarea de joasă fidelitate e specifică în mare parte din black metal. Evoluţia unora dintre vechile formaţii de black metal, adevăraţi lideri ai genului, a adus o mare schimbare în sunetul acestora, ajungând chiar să nu mai fie catalogaţi în genul care i-a consacrat. Un exemplu ar fi Mayhem, formaţie a cărei carieră e înrădăcinată într-un black metal influenţat de death metal, continuând cu un black curat, în final revenind la death metal. De asemenea, Satyricon a debutat ca o trupă de black metal, însă la momentul de faţă cântă un hibrid de muzică industrială. Noile trupe incorporează în sunetul clasic elemente atmosferice, date de chitara ambientală, pasaje de clape, orgă, precum şi alte instrumente.

O altă trăsătură specifică este folosirea de machiaj tip corpse paint, un machiaj alb-negru, care face purtătorul să semene cu un cadavru în descompunere sau cu o victimă a ciumei, membrii formaţiei Immortal se refereau la machiajul lor ca vopsire a feţei în culori de război.

O altă caracteristică a black metal-ului este utilizarea pseudonimelor, primele formatii care au apelat la ele fiind :Venom (componenţa iniţială îi cuprindea pe Cronos, Mantas şi Abbadon). Exemplele sunt numeroase: Quorthon (Bathory), Darken (Graveland), Euronymous (Mayhem), Goat, Count Grishnackh (Burzum), Fenriz (Darkthrone), Nergal, Inferno (Behemoth), Zephyrous (Darkthrone), Abbath, Demonaz, Horgh (Immortal), Iscariah, Hellhammer, Maniac, Necrobutcher, Blasphemer, Dead (Mayhem), Hoest, Ihsahn, Samoth, Faust, Trym (Emperor), Nattefrost (Carpathian Forest) şi alţii.

Artişti cheie

• Venom
• Bathory
• Burzum
• Celtic Frost
• Mayhem
• Carpathian Forest
• Darkthrone
• Dimmu Borgir
• Emperor
• Enslaved
• Immortal
• Satyricon
• Gorgoroth

Clive Barker’s Jericho

Pe când eram ceva mai tinerel am dat din întâmplare peste Undying, prima colaborare a lui Clive Barker cu industria de jocuri. Scriitorul britanic s-a asociat unui proiect care pentru vremea respectivă era foarte atmosferic, aducea câteva inovaţii în privinţa gameplay-ului şi avea o poveste foarte interesantă. Spre exemplu, într-un anumit moment al jocului, protagonistul merge către o oglindă unde îşi vedea reflexia, apoi din neant apărea în spatele său imaginea unui demon, moment în care jucătorul se întorcea înfricoşat şi gata să tragă, dar în spate nu era nimic, totul fiind un moment scriptat ce completa povestea. Astfel, în Undying de multe ori frica era mai mult sugerată, autoindusă, lucru pentru care a fost apreciat de critica de specialitate şi de jucători, deşi din punct de vedere comercial, jocul a fost un eşec.
Au trecut mai mult de 6 ani de atunci şi iată că Barker revine cu Jericho, un proiect care se anunţa foarte interesant şi de la care se aştepta să continue linia din Undying ca stil, mari speranţe fiind puse în capacitatea scriitorului de a aduce pe piaţă un proiect diferit de majoritatea FPS-urilor deja lansate.
Numele de Jericho provine de la o unitate specială a armatei americane, formată din şapte membri capabili să folosească atât magia cât şi armele moderne, care este trimisă să investigheze o anomalie în deşertul din peninsula Arabică. Povestea este la început destul de încâlcită, dar se învârte în jurul conceptului de Firstborn, o făptură creată de Dumnezeu înainte de Adam şi Eva, care a devenit esenţa răului şi care încearcă de mii de ani să preia controlul asupra Pământului. Mai multe detalii vor fi dezvăluite în cadrul ecranelor de încărcare, unde pentru a se sugera faptul ca Barker a scris personal povestea, a fost folosit un efect de maşină de scris… care se încadrează în atmosfera jocului ca nuca în perete; asta pe lângă faptul că exprimarea pare adaptată pentru o clasă de copii care suferă de A.D.D, fiind trecută parcă printr-un filtru care taie orice frază ce necesita un IQ mai mare de 70 pentru a fi înţeleasă.    La asta se adaugă şi tema arhifolosită a călătoriei în timp, astfel că vom trece prin niveluri cu tematică variată, printre care cel de-al doilea război mondial, cruciadele, Imperiul Roman şi Sumeria cu 3000 înainte de Hristos. Desigur, o astfel de abordare oferă o posibilitate mare de creaţie, pânza pe care se putea desena fiind extrem de întinsă. Din păcate, producătorii nu s-au folosit de această oportunitate decât pentru a face câţiva monştri şi câteva clădiri ce par a fi împrumutate din era respectivă.
Partea unde Jericho suferă cel mai mult este gameplay-ul. Iniţial putem controla numai comandantul echipei, dar după scurt timp vom avea posibilitatea să controlăm pe rând oricare dintre ceilalţi şase membri ai echipei printr-un sistem de selecţie destul de simplu de folosit. Fiecare are posibilitatea să folosească mai multe magii, precum şi armele din dotare, aşa că putem să ne folosim de masivitatea lui Delgado, care pare a fi recreat după asemănarea unui jucător din apărarea unei echipe de fotbal american, şi de minigun-ul său sau putem intra în pielea delicată a domnişoarei Church, care se foloseşte de propriul sânge pentru a crea efectele magine şi dispune şi de singura armă cu adevărat corp-la-corp, o sabie ce poate provoca prăpăd printre lighioane. Black este lunetista echipei, Jones poate trece peste obstacole într-un mod mai deosebit, iar Cole reaprovizionează echipa cu muniţie şi poate opri timpul. Părintele Rawlings este foarte important pentru că poate vindeca de la distanţă coechipierii. Această capacitate îl face indispensabil, dar posibilitatea de a-i învia pe cei căzuţi sub colţii demonilor îţi este atribuită şi ţie ca jucător, indiferent ce personaj controlezi într-un moment dat.

Astfel, dacă un membru al echipei primeşte prea multe lovituri, se culcă pe vine, un cap de schelet apare deasupra sa şi, dacă era controlat de tine în acel moment, eşti transferat către un alt soldat. Poţi reveni imediat şi reînvia coechipierul căzut şi jocul te forţează să optezi pentru load doar când toţi membrii echipei sunt morţi. Din păcate, cea mai mare parte a luptelor importante o petreci înviind coechipieri, care, deşi nu au un AI primitiv, mor pe capete când ţi-e lumea mai dragă şi în loc să te foloseşti de super-armele din dotare pentru a zbura inamicii pe lumea cealaltă trebuie să calci pe urmele lui Florence Nightingale.