Moarte

Moartea este un fenomen care a ridicat multe semne de întrebare tuturor civilizaţiilor. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să afle ceea ce se petrece după moarte.

Moartea văzută în mitologia Egiptului Antic

În mitologia egipteană, există viaţă după moarte, dar aceasta este condiţionată doar de reunirea după deces a celor trei elemente esenţiale fiinţei umane. Aceste elemente sunt corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naştere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) şi suflet (ba). Ba-ul şi ka-ul sunt invizibile în timpul vieţii şi formează cu trupul un tot. După moarte însă, sufletul (ba-ul) îşi ia zborul, având înfăţişarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează în două braţe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie pe statuia mortului. Corpul, în condiţii normale se descompune. Dacă este lăsat ca acest fenomen să se întâmple, omul nu va mai beneficia de viaţă după moarte, deoarece nu mai deţine cele trei elemente esenţiale ale fiinţei. De aceea, pentru a păstra trupul, egiptenii au dezvoltat tehnica îmbălsămării mumiilor, pe care conform legendei, a folosit-o pentru prima oară Anubis pentru Osiris. Astfel, după moarte, regii, reginele, oamenii bogaţi, vizirii beneficiază de îmbălsămare, singura tehnică de a înfrunta moartea. Ei sunt îmbălsămaţi şi înfăşuraţi cu fâşii de pânză sub care se pun amulete pe care sunt scrise rugăciuni, formule magice, etc. Sunt aşezaţi în sarcofage de lemn sau din metale preţioase, cu sculpturi şi picturi, iar împreună cu ei este aşezată o parte din averea lor pe care o vor duce pe tărâmul celălalt. Sarcofagele sunt aşezate în morminte specific egiptene, cum ar fi piramidele, simboluri ale perfecţiunii şi ale înălţării înspre cer. De aceste piramide benficiau doar marii regi, cele mai mari construcţii de acest tip fiind cele ale faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos. Mortul nu rămâne în mormântul său. Zeiţa Isis sau zeul Anubis i se înfăţişează şi îl conduce înspre lumea morţilor. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) şi este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeiţa Maat este cea care păzeşte balanţa sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanţei se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiţei Maat, pană care nu minţea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcaşul inteligenţei. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, şi era înghiţită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu şi corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viaţă eternă. Dacă balanţa rămâne în echilibru, înseamnă că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris acceptă să ofere viaţă veşnică mortului. Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăbliţele lui, după care mortul poate să trăiască veşnic alături de Osiris.

Moartea văzută în mitologia Popoarelor germanice şi scandinave

În mitologia nordică, moartea era văzută ca un eveniment tragic, prin care omul se desparte pentru totdeauna de Midgard, lumea celor vii. Zeii nordici, spre deosebire de zeii altor mitologii nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei. Aceste mere le ofereau tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Lumea morţilor nu era unitară pentru nordici aşa cum era la daci sau la celţi. Exista un tărâm în ceruri, un loc edenic pentru cei care mureau vitejeşte în lupte, de aceea nordicii urmăreau să aibă o moarte eroică. Acest loc se numea Valhalla, iar morţii erau escortaţi până aici de walkirii. Un alt tărâm era condus de zeiţa Hel, se numea Helheim şi era destinat celor răpuşi de boală sau de bătrâneţe. Mai exista un tărâm pentru cei înecaţi, era guvernat de zeiţa Ran şi se afla pe fundul oceanului.

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susţinea, probabil influenţat de orfism, că sufletul deţine imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existenţa întrupată, ceea ce noi numim viaţă însemna pentru Platon moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar această viaţă nu era începută decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană “Upanişad”, se susţine astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să migreze până la o eliberare finală.

Moartea văzută în mitologia Azteca

În mitologia aztecă, moartea, violenţa, sacrificiul sunt acceptate, recunoscute, necesare cererii divinităţilor. Moartea face parte din spiritualitatea poporului aztec, ea este inclusă în zodiac, alături de celelalte semne zodiacale. La azteci, ceremoniile de înmormântare sunt legate de credinţe ancestrale, fiind deosebit de complexe şi fastuoase. Ordonarea „vieţii de dincolo” se făcea respectându-se, în primul rând, categoria socială, condiţia materială a defunctului. Războinicii, bărbaţii morţi în lupte sau războaie, cei sacrificaţi în cadrul ceremoniilor religioase erau consideraţi privilegiaţi. Şi bătrânii care făcuseră parte din organizaţia care rezolva treburile obşteşti aveau parte de înmormântări fastuoase. Riturile funerare cuprindeau şi practica de a pune în mormânt obiecte de uz, pentru a-i folosi celui plecat într-o altă lume. Cei care mureau înecaţi şi femeile care mureau în urma naşterii erau înhumaţi. Incinerarea era mai răspândită şi efectuată cu mult fast. În funcţie de condiţia socială, defunctul era îmbrăcat cu veşminte bogat împodobite. Persoana decedată era aşezată în poziţie ghemuită, iar pe faţă i se punea o mască antropomorfă din jad sau piatră, pentru ca sufletul să nu iasă prin gura mortului. Cei bătrâni care făceau parte din comunitate supravegheau arderea, iar cenuşa era adunată într-o urnă şi îngropată în casa defunctului. Urnele cu rămăşiţele pământeşti ale persoanelor importante erau depuse în temple. Aztecii cunoşteau şi o metodă de îmbălsămare şi de mumificare.

Experienţele morţii clinice

Moartea clinică este un fenomen care apare la un pacient grav rănit şi constă în oprirea temporară a contracţiilor inimii şi a respiraţiei. Oamenii care au trecut prin această etapă, apoi au revenit la viaţă, datorită reînceperii activităţii organismului, au trăit o experienţă uluitoare, iar relatările lor despre moarte sunt asemănătoare cu cele descrise în “Cartea tibetană a morţilor”. În 1975, Raymond Moody publică o carte despre experienţele a sute de oameni ce au trecut prin moarte clinică, care din punct de vedere medical nu este considerată moarte propriu-zisă. Primul stadiu pe care îl parcurg aceste persoane este asemănător cu cel de părăsire a corpului, este sentimentul unei plutiri în afara trupului. Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de calm. Acest prim stadiu pe care mulţi dintre cei care cred în posibilitatea vieţii după moarte îl citează ca un argument în sprijinul tezei lor, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică câteva ecouri din massmedia, ca acesta: Doctors create out-of-body sensations http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/2266740.stm Wednesday, 18 September, 2002 După starea de percepţie extracorporală, unora dintre cei care trec prin moarte clinică şi care declară ca au avut în această perioadă anumite experienţe remarcabile, li se pare că trec printr-un tunel întunecat şi că simt o adiere de vânt. Psihologul american Susan Blackmore opinează că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii cortextului vizual (acea parte a scoarţei cerebrale care se ocupă cu interpretarea percepţiilor vizuale), în codiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra altora. Această activitate mai ridicată decât aceea normală a celulelor din cortexul vizual, produce efectul de tunel luminos, aşa cum s-a arătat în simulări, şi aşa cum se produce şi în alte situaţii în afară de aceea a hipoxiei, şi asta din cauză că cele mai multe celule sunt responsabile de zona centrală a câmpului vizual. La capătul tunelului, persoana respectivă vede figuri cunoscute ale prietenilor, ale rudelor, etc. De asemena în unele cazuri persoana vede o figură strălucitoare care este o parte importantă din credinţa religioasă a ei. Apare apoi senzaţia că vede grădini, flori, râuri, insule, lumini, după care individul îşi urmăreşte filmul vieţii, ce prezintă în special ocaziile pierdute de a face un bine sau de a ajuta. Este interesant de remarcat aici că există o oarecare interdependenţă între aceste declaraţii ale celor care au trăit o experienţă de moarte clinică şi mediul cultural şi religios din care aceştia provin. Mai mult chiar, se constată că detaliile declaraţiilor variază într-o cultură dată chiar, de la o epocă la alta. Astfel, putem din păcate concluziona că avem de-a face cu descrieri influenţate de credinţele celor care trăiesc astfel de experienţe. Această condiţionare culturală şi chiar temporală, care face ca într-o arie dominată de o anumită mitologie în ce priveşte moartea să existe descrieri înrudite, şi ca într-o aceeaşi cultură descrierile să varieze pe măsura ce realitatea tehnico-ştiinţifică a societăţii din care provine individul evoluează, nu poate fi explicată decât prin ideile preconcepute pe care indivizii le au în legătura cu moartea. Astfel, relatările din aria mitologiei iudeo-creştine, aveau relatări ce descriau imagini fixe acum unul sau două secole, în timp ce aceste relatări descriu azi în aceeaşi arie culturală adevărate “filmuleţe”. (Vezi explicaţiile lui Douwe Draaisma de la Universitatea din Groningen, în articolul ” How it feels to die ” , al lui Mark Pilkington în The Guardian, din data de Joi 25 martie 2004 ( http://www.guardian.co.uk/life/farout/story/0,,1176799,00.html ). Persoana în cauză simte că nu mai există spaţiu şi timp, iar la întoarcerea la viaţă are un puternic sentiment de dezamăgire şi autoreproş. Cu toate că aceste relatări par fabuloase, ştiinţa a reuşit să explice o parte din ele. Datorită faptului că în momentul morţii, corpul suferă modificări fizice şi chimice ca scăderea tensiunii arteriale şi micşorarea cantităţii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului încetează să mai funcţioneze. Centrul văzului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzaţia perceperii unei lumini strălucitoare înconjurată de întuneric, percepţie care apare în memorie sub forma unui tunel.